MAGDA ISANOS

TOPORASI

Cu sacu-i plin de banalitati s-a prezentat
si anul asta zana primavara,
cu toate-acestea noi ne-am bucurat
de parca-ar fi venit intaia oara.

Contrazicându-mă cu mine insumi si-n sfarsit,
riscând să-mi stric pantofii prin noroi,
m-am dus să vad ce flori au răsărit
în parcul vast si gol de langa noi.

De mult nu mă-ncercase asa dor
de viata si calcam nerabdatoare;
simteam cum se-nfioara sub picior
pamantul umed, fecundat de soare.

Copacii goi mi s-au parut incantatori -
Parca-as fi vrut să-i strang în brate să-i sarut
(trecusem pana-atunci de-atatea ori
pe langa ei si nici nu i-am văzut)

Iar ceru-albastru, vag, nedefinit
(ca rochiile care ies la spalat),
cu capul dat pe spate l-am privit
si l-am gasit de-a dreptul minunat.

Pe urma-am dat de toporasi langa-un stejar
erau asa de-albastri, delicati -
ca niste firmituri lasate-n dar
de primavara, printre pomi-ntunecati.

M-am aplecat cu inima batând,
dar când era să-i rup, nici eu nu stiu
de ce si cum, dar mi-a venit în gând
ca pentru ei paharu-i un sicriu.

Si m-am întors spre casa mai agale,
c-o oboseala fericita-n pasi,
iar daca mainile-mi erau la fel de goale,
în schimb aveam în suflet toporasi.

ADRIAN PAUNESCU

Ce frumoasa esti

Ce frumoasă eşti în prag de iarnă,

Ninge disperat asupra ta,

Cerul peste tine se răstoarnă,

Ţurţurii în plete vor suna.

Hai să fim doi oameni de zăpadă

Ridicaţi de braţe de copii,

Care-n frig şi ger mai ştiu să creadă

Că se pot iubi, se pot iubi.

Ce frumoasă eşti în prag de vară,

Când miroşi a mere ce se coc,

Cerul în fiinţa ta coboară

Trupul meu din trupul tău ia foc.

Focurile noastre se cunună,

Focurile noastre se-nţeleg,

Suntem baza lumii împreună

Suntem vara focului întreg.

Ce frumoasă eşti în prag de toamnă,

Ca o zi egală între nopţi,

Când iubirea noastră te condamnă

Să ai soarta strugurilor copţi.

Să înveţi, iubito, să te bucuri

Că ţi-am dat din jertfă un destin,

Şi că via asurzând de struguri,

Va trăi definitiv în vin.

Ce frumoasă eşti în primăvară,

Cea mai minunată-ntre femei,

Iezii pasc năframa ta uşoară,

Tu, cu muguri, bluza ţi-o închei.

Sigilat de taine nepătrunse

Cerul bate drumul tău îngust,

Trupul tău de muguri şi de frunze

De la cine să învăţ să-l gust?

GUILLAUME APOLLINAIRE

Podul Mirabeau


Iubirea ni se duce si Sena inainte
Sub podul Mirabeau
Cumva sa-mi mai aduc aminte
Dupa mahniri veneau placeri tii minte

Coboara ceas al noptii stapan
Zilele se duc eu raman

Stam mana-n mana tot mai aproape
Cand jos clipesc
Sub podul bratelor pleoape
Si ochi eterni ai obositei ape

Coboara ceas al noptii stapan
Zilele se duc eu raman

Iubirea noastra apa somnolenta
Se duce-asa
Viata e prea lenta
Si ah Speranta prea e violenta

Coboara ceas al noptii stapan
Zilele se duc eu raman

Fug zilele si nu mai stim incotro
Cu timpul dus
Si cu iubirile care-au apus
Iar Sena curge curge sub Podul Mirabeau

Coboara ceas al noptii stapan
Zilele se duc eu raman

(traducere C.D. Zeletin)

GUILLAUME APOLLINAIRE

Le Pont Mirabeau

Sous le pont Mirabeau coule la Seine
Et nos amours
Faut-il qu'il m'en souvienne
La joie venait toujours après la peine

Vienne la nuit sonne l'heure
Les jours s'en vont je demeure

Les mains dans les mains restons face à face
Tandis que sous
Le pont de nos bras passe
Des éternels regards l'onde si lasse

Vienne la nuit sonne l'heure
Les jours s'en vont je demeure

L'amour s'en va comme cette eau courante
L'amour s'en va
Comme la vie est lente
Et comme l'Espérance est violente

Vienne la nuit sonne l'heure
Les jours s'en vont je demeure

Passent les jours et passent les semaines
Ni temps passait
Ni les amours reviennent
Sous le pont Mirabeau coule la Seine

Vienne la nuit sonne l'heure
Les jours s'en vont je demeure

GUILLAUME APOLLINAIRE

L´Adieu

J'ai cueilli ce brin de bruyère
L'automne est morte souviens-t'en
Nous ne nous verrons plus sur terre
Odeur du temps Brin de bruyère
Et souviens-toi que je t'attends.

La multi ani, Paulo!

"Dumnezeu ştie că suntem artişti ai vieţii. Într-o zi ne dă o daltă pentru sculptură, în altă zi, pensule şi culori pentru un tablou sau hârtie şi stilou, ca să scriem. Dar niciodată nu voi reuşi să folosesc dălţile pentru pânză sau pensulele pentru sculptură. Cu toate acestea, oricât de greu ar fi, trebuie să accept micile daruri binecuvântate azi; deşi mi se par blestemate pentru că sufăr, ziua e frumoasă, soarele străluceşte şi copiii cântă pe stradă, şi totuşi numai aşa voi reuşi să ies din durerea mea şi să-mi reclădesc viaţa."

"De ce sunt oamenii trişti: Sunt prizonieri în povestea lor personală. Toată lumea crede că obiectul vieţii acesteia este să urmeze un plan. Nimeni nu se întreabă dacă acest plan e al lui sau a fost creat de altcineva. Strâng experienţe, amintiri, lucruri, idei ale altora şi asta e mai mult decât pot duce. Dar îşi uită propriile vise."

"De aceea e aşa de important să laşi anumite lucruri să treacă. Să le dai drumul. Să te desprinzi de ele. Oamenii trebuie să înţeleagă că nimeni nu trişează, uneori câştigăm, alteori pierdem. Nu aştepta să ţi se dea ceva înapoi, nu aştepta să ţi se recunoască efortul, să ţi se descopere geniul, să ţi se înţeleagă iubirea. Încheie nişte etape. Nu din orgoliu, din neputinţă sau mândrie, ci pur şi simplu pentru că acel lucru nu se mai potriveşte cu viaţa ta. Închide uşa, schimbă discul, fă curat în casă, şterge praful. Încetează să mai fii cine erai şi transformă-te în cine eşti!"

"Libertatea este în continuare lucrul pe care-l preţuiesc cel mai mult pe lume. Sigur ca asta m-a determinat să beau vinuri care nu-mi plăceau, să fac lucruri pe care nu trebuia să le fac şi pe care nu le voi repeta niciodată, să am multe cicatrice în trup şi-n suflet, să-i rănesc pe unii cărora am sfârşit prin a le cere iertare, într-o perioadă în care am înţeles că puteam să fac orice în afară de a obliga pe cineva să mă urmeze în nebunia mea, în setea mea de a trăi. Nu mă căiesc pentru clipele în care am pătimit, îmi port cicatricele ca şi cum ar fi nişte medalii. Ştiu că libertatea este foarte scumpă, la fel de scumpă ca şi sclavia, singura diferenţă este că o plătesc cu plăcere şi cu un zâmbet, chiar dacă zâmbetul este udat de lacrimi."

RABINDRANATH TAGORE

Fii gata, inima mea

fii gata, inima mea
si-avanta-te-nainte
lasa-i sa intarzie pe cei ce vor
numele tau a fost strigat
in cerul diminetii.
bobocului de noapte-i este dor de roua
dar floarea inflorita striga
dupa libertatea luminii.
sparge-ti invelisul, inima mea
si-avanta-te-nainte !

PAUL ELUARD

Indragostita

Ea sta-n picioare pe pleoapele mele

Si pletele-i in paru-mi se revarsa

Ea are forma mainilor mele,

Culoarea ochilor mei,

Si-n umbra mea se pierde

Ca piatra in cer.

Ea pururi sta cu ochii treji

Si nu-mi da pace sa mai dorm,

Visele ei in plina zi

Evapora sorii,

Ma fac sa rad, sa plang si sa rad

Sa spun atatea cand n-am nimic de spus.

ROBERT DESNOS

Celei misterioase

Atâta am visat la tine încât îţi pierzi realitatea.
Să mai fie timp să ating acest trup
viu şi să sărut pe această gură
naşterea glasului ce-mi e drag? Atât
am visat la tine că braţele-mi obişnuite, când
îţi strâng umbra, să se-ntâlnească pe pieptul meu
nu s-ar mai lăsa conduse de conturul
trupului tău, poate. Şi că, în faţa
aparenţei reale a ceea ce mă bântuie şi mă
stăpâneşte de zile şi ani, aş
deveni o umbră, fără îndoială. O, balanţe
sentimentale.
Atâta am visat la tine că nu mai este timp,
fără îndoială, să mă trezesc.
Dorm de-a-n picioarelea, cu trupul expus la toate
aparenţele vieţii şi iubirii
iar ţie, singura care ai însemnătate
astăzi pentru mine,
ţi-aş putea atinge fruntea şi
buzele mai puţin decât cele dintâi buze
şi fruntea ce-mi ies în cale. Atâta
am visat la tine, atâta am umblat, am vorbit, m-am culcat
cu fantoma ta că nu-mi
rămâne poate, şi
totuşi, decât să fiu o fantomă
printre fantome şi mai
umbră de o sută de ori decât
umbra care se
plimbă şi se
va plimba
veselă
pe cadranul
solar al vieţii tale.

ROBERT DESNOS

J'ai tant rêvé de toi

J'ai tant rêvé de toi
J'ai tant rêvé de toi que tu perds ta réalité.
Est-il encore temps d'atteindre ce corps vivant et de baiser
sur cette bouche la naissance de la voix qui m'est chère?

J'ai tant rêvé de toi
que mes bras habitués en étreignant ton ombre
à se croiser sur ma poitrine
ne se plieraient pas au contour de ton corps, peut-être.
Et que, devant l'apparence réelle de ce qui me hante et me gouverne
depuis des jours et des années,
je deviendrais une ombre sans doute.
O balances sentimentales.

J'ai tant rêvé de toi
qu'il n'est plus temps sans doute que je m'éveille.
Je dors debout, le corps exposé à toutes les apparences de la vie et de l'amour et toi,
la seule qui compte aujourd'hui pour moi, je pourrais moins toucher ton front et tes
lèvres que les premières lèvres et le premier front venu.

J'ai tant rêvé de toi,
tant marché, parlé, couché avec ton fantôme
qu'il ne me reste plus peut-être,
et pourtant, qu'à être fantôme parmi les fantômes et plus ombre cent fois que l'ombre qui se promène et se promènera allégrement sur le cadran solaire de ta vie.